Stand pe scaunul din autobuz si observand oamenii care urca si coboara, vad deodata ceva ce cu alte ocazii nu mi-a astras privirea. O doamna in varsta de vreo 40-45 de ani urca in autobuz cu o sacosa in mana si se asaza pe scaunul paralel cu cel pe care stateam eu. Nimic neobisnuit am putea spune..dar ce nu am putut sa trec cu vederea a fost privirea ei. Atat de goala, de rece...parca niciodata nu o incercase niciun sentiment, parca niciodata nu schitase un zambet.. Am stat cu privirea atintita spre ea pret de vreo cateva secunde, dar am decis ca e mai bine sa imi mut gandurile in alta parte. Asta am si facut, pana cand doamna aceasta a intalnit o cunostinta careia a inceput sa ii povesteasca necazul ei. Spunea asa: "Simt ca totul devine monoton in viata mea. Copiii sunt departe de casa, serviciul nu imi ofera prea mare satisfactie; tot ce fac atunci cand ajung acasa este sa fac mancare sau curatenie. Apoi, cand vine sotul meu, stam putin de vorba pentru ca dupa aceea sa mergem sa dormim, asteptand urmatoarea zi. Nu mai simt nimic special in legatura cu viata mea. Totul mi se pare la fel. Nu ma mai surprinde sau incanta nimic. Crezi ca am incebunit?"
Acesta a fost ultimul lucru pe care l-am auzit de la doamna din autobuz.Nu am mai auzit alte detalii pentru ca trebuia sa cobor. Dar ce auzisem pana atunci m-a marcat. Am incercat sa o inteleg, sa vad ce se intampla cu ea. Dar abia acum am inteles. Abia acum am inteles ce se intampla cu noi toti atunci cand spunem ca ne-am plictisit de ceea ce ne ofera viata sau cand spunem ca totul e la fel. Abia acum am inteles ca noi pur si simplu...uitam!
Uitam sa ne bucuram de fiecare clipa cat suntem in viata. Ne credem uneori nemuritori. Credem ca vom trai mereu si vom avea timp pentru a ne bucura de ceea ce ne inconjoara.Dar nu este chiar asa... Uitam sa pretuim lucrurile pe care le avem, cat inca sunt ale noastre. Uitam sa ne bucuram de cei care ne inconjoara, uitam sa le spunem celor dragi cat de mult inseamna pentru noi. Pur si simplu...uitam. Ramanem in aceasta stare monotona si uneori parca nu vrem sa facem nimic pentru a o indeparta.
Niciodata nu te gandi ca zilele pe care le traiesti sunt banale. Poate ca nu esti un mare descoperitor, poate ca nu esti un om celebru, dar esti cineva! Poate pentru unii esti cea mai importanta persoana. Poate pentru altii esti doar un simplu prieten. Dar tu esti cineva! Niciodata nu renunta sa crezi ca esti important. Pentru ca atunci cand incepi sa faci asta, monotonia va pune stapanire pe fata ta. Si atunci lucrurile vor incepe sa se schimbe.
Asa cum doamna din autobuz credea ca in viata ei nu se intampla nimic spectaculos, asa poate se intampla si cu noi. Uitam sa zambim pentru ca, spunem noi, nu avem motiv. Uitam sa le spunem celor dragi ca ii iubim pentru ca, spunem noi, ei stiu asta. Uitam...pur si simplu...uitam.
Desi nu esti un star, esti cineva! Si chiar daca viata ta pare uneori monotona, indeparteaza acest gand. Mergi cu autobuzul, asculta povestile altora si apoi spune: eu nu vreau sa cred asta!Eu vreau sa cred ca sunt mai mult de atat. Pentru cei la care tin, vreau sa fiu cineva!
Kătuu
